„Investiţiile în capitalul uman reprezintă o condiţie esenţială pentru creşterea şi competitivitatea economică”

- susţine Profesorul Vasile Puşcaş, fostul negociator-şef al României cu Uniunea Europeană -

Interviu realizat de Maria Constantin

Uniunea Europeană pare să se clatine ȋn solidaritatea economică şi politică odată cu afirmaţia cancelarului Angela Merkel referitoare la impunerea unor sancţiuni automate pentru ţările zonei euro ce încalcă regulile bugetare impuse. În opinia doamnei Merkel aceste sancţiuni ar fi trebuit să includă suspendarea dreptului de vot în Consiliul de Miniştri. Care credeţi că sunt şansele ca o astfel de propunere să se materializeze şi cum ar afecta aceasta o Românie ȋncă marcată de criză?

Uniunea Economică şi Monetară are nevoie de reguli fiscale stricte pentru a putea funcţiona. Ceea ce ar trebui să ne amintim cu toţii este că încalcarea criteriilor privind deficitele publice şi gradul excesiv de îndatorare al unor state membre, generate de derapajele politicii fiscale, sunt cele care pun sub semnul întrebării însăşi validitatea Zonei Euro. Chestiunea dreptului de vot sau mai precis a suspendării acestuia ca o pârghie de a curba comportamentul statelor membre nedisciplinate fiscal este expresia încercării de a soluţiona politic, la nivel supranaţional, o problemă de decizie guvernamentală care ar trebui să ţină, în fapt, de capacitatea unui stat de a se guverna responsabil, atât faţă de proprii cetăţeni cât şi faţă de partenerii din Uniunea Europeană.

După 2007, am auzit foarte multe voci care se întrebau retoric despre capacitatea noilor state membre de a se guverna, despre capacitatea instituţiilor de a gestiona coerent politici interne. Iată-ne, la aproape 4 ani de la aderarea României la UE, când devine evident că problemele funcţionale ale Europei nu ţin doar de nivelul comunitar, ci sunt arii întregi în care mecanismele naţionale de guvernare şi cele interguvernamentale, caracterizate de varii echilibre între instrumente şi proceduri instituţionale, se dovedesc falimentare. Or, la această întrebare nu avem încă un răspuns la nivel comunitar! Soluţia preferată, cu ocazia Consiliului European din toamnă a fost aceea de a modifica Tratatul de la Lisabona de asemenea manieră încât să permită, pe de o parte, crearea unui mecanism permanent pentru susţinerea statelor membre aflate în dificultate, precum şi amendarea acelora care încalcă rigorile în materie fiscală, dublate de un mecanism de supraveghere macroeconomică.

Aceste mecanisme nu fac altceva decât să propună soluţii punctuale la indisciplina fiscală, fără a răspunde la problema fundamentală: incompatibilitatea dintre managementul politicii fiscale şi preferinţa naţională pentru corelaţia intensă cu ciclurile electorale. Crearea Uniunii Economice şi Monetare şi introducerea Euro nu au fost decât o jumătate de pas în managementul interdependenţelor europene. Ceea ce s-a propus recent nu înseamnă o soluţionare pentru managementul Pieţei Interne, ci doar măsuri reparatorii la o situaţie de criză, precum cea actuală. Dar aceasta nu este totul şi ar fi bine dacă Statele Membre ar renunţa la egoisme înguste şi s-ar decide hotărât să facă şi cealaltă jumătate de pas. Altfel vom vorbi doar de noi etape ale managementului crizelor în Uniunea Europeană.

După bula imobiliară din 2007 şi criza financiară din 2008, Europa a fost confruntată cu o nouă problemă – cea a datoriilor suverane, criză ce a pus la mare încercare moneda europeană. Ce lecţii pot fi  învăţate şi cum putem evita un astfel de fenomen pe viitor?

Bula imobiliară din 2007, urmată de criza financiară care a debutat imediat sunt fenomene care dovedesc, în mod evident, necesitatea de reglementare. Fenomenele acestea au orientat atenţia generală asupra gradului de îndatorare al naţiunilor, iar datoria publică are două componente: cea privată şi cea publică. Dacă în cazul României, spre exemplu, sectorul privat a demonstrat o capacitate semnificativă de reacţie la criză şi de restructurare a cheltuielilor, mediul public, după mai bine de 2 ani de când s-a spus că a debutat criza şi în România, se dovedeşte a fi incapabil pentru restructurarea modelului economic, respectiv alocarea resurselor. Or, aceasta este una dintre lecţiile fundamentale care pot fi desprinse în contextul crizei economice: instituţiile şi mai ales capacitatea de reacţie a acestora, capacitatea de a implementa efectiv reforme structurale sunt un factor de competitivitate externă.

Comisia Europeană acordă o importanţă deosebită pe termen mediu şi lung Agendei Digitale. Cât de importantă este Agenda Digitală pentru România şi care sunt şansele să implementăm proiecte eficiente ȋn acest domeniu?

Agenda Digitală reprezintă iniţiativa strategică a Comisiei Europene de orientare şi coordonare a politicilor europene pentru susţinerea economiei digitale, în orizontul anilor 2020. Această direcţie strategică este consonantă cu obiectivele subsecvente ale Comisiei Europene de a investi în economia digitală, care pot fi trasate în timp încă de la prima Agendă Lisabona. Fundamentul acestei idei fiind că unul dintre argumentele diferenţialelor de competitivitate dintre UE şi SUA îl reprezintă însăşi contribuţia economiei digitale la formarea PIB. Din punctul de vedere al României, conform studiilor Băncii Mondiale, investiţiile în economia digitală şi mai ales în sectorul guvernamental, ar contribui cel mai mult la recuperarea decalajelor competitive care ne despart de media UE. Aşadar, cel puţin în termeni conceptuali, România ar avea toate argumentele pentru a se orienta către astfel de alocări de resurse.

În termeni reali, resursele naţionale pentru susţinerea unor astfel de proiecte de invesţiţii, mai ales în contextul restricţiilor bugetare semnificative, sunt reduse. De altfel o oportunitate pentru a investi în astfel de proiecte este oferită de fondurile structurale, respectiv Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice. Numai că, în acest caz, România se loveşte de problemele structurale determinate de absorbţia fondurilor europene în general. Prin urmare fără a avea o viziune de ansamblu asupra piedicilor în implementarea unor astfel de proiecte este greu de crezut că Agenda Digitală ar putea avea un impact asupra economiei reale. Cei mai dinamici actori în acest domeniu sunt firmele private străine şi autohtone care operează pe piaţa locală, îndeosebi sub impulsurile pieţei globale. În orice caz, operaţionalizarea grabnică a Agendei Digitale în România nu este doar o oportunitate, ci şi o strigentă necesitate.

Una dintre dezbaterile care va anima în perioada următoare scena publică europeană o va constitui reformarea post 2013 a Politicii agricole comune (PAC). Care ar trebui să fie poziţia României pe această problemă?

Reforma Politicii Agricole Comune se înscrie într-un exerciţiu mai larg de conturare a viitoarei perspective financiare a UE, 2014-2020. În acest context, PAC şi viitoarea Politică de Coeziune reprezintă subiecte la fel de importante pentru noile state membre ca şi pentru România. Din perspectiva României, unul dintre principiile fundamentale pentru negocierea viitoarei anvelope financiare este nu doar poziţia de beneficiar net ci şi principiul de phasing in, adică creşterea intensităţii alocării faţă de perspectiva financiară curentă. De asemenea, Politica Agricolă Comună trebuie considerată o componentă integrată a Strategiei Europa 2020, ceea ce presupune alocarea unor resurse semnificative pentru susţinerea obiectivelor de susţinere a politicii de mediu, reducere a gazelor cu efect de seră, utilizarea de tehnici şi tehnologii inovative ca şi prin contribuţia la crearea de noi locuri de muncă. În acest context cei doi piloni ai Politicii Agricole Comune, cel responsabil de susţinerea veniturilor agricultorilor şi cel care susţine dezvoltarea rurală, ar trebui să contribuie la reforma structurală a sectorului şi diversificarea motoarelor de competitivitate ale economiei rurale.

În reforma viitoarei PAC trebuie luate în considerare specificităţile noilor state membre, în care sectoarele agricole reprezintă o sursă importantă pentru ocuparea forţei de muncă şi care nu au la dispoziţie resurse interne suficiente pentru invesţiţii. Totodată, întărirea structurilor de piaţă ar trebui să fie însoţită de susţinerea şi eficientizarea micilor ferme. Iar aspectul securităţii alimentare nu ar trebui văzut doar prin dimensiunea europeană, ci şi prin cea globală. Şi, nu în ultimul rând, „diferenţierea” bugetară a fermierilor din vechile şi noile state membre, aşa cum o face abordarea curentă, ar trebui evitată, pentru a face loc criteriilor reale de piaţă şi interesului european.

Ȋn condiţiile ȋn care majoritatea românilor suferă de pe urma crizei economice şi sunt preocupaţi de veniturile ȋn scădere, care sunt şansele ca aceştia să mai fie receptivi la asimilarea unor valori europene menite să consolideze identitatea europeană?

Ciclicitatea economică este o realitate pe care sistemele guvernamentale, indiferent de nivelul de care discutăm – nivel în sensul de multilevel governance – îl pot, în cel mai fericit caz, influenţa prin politici coerente. Cu siguranţă fenomenul nu va dispărea. Însă, Uniunea Europeană nu este prin excelenţă doar o organizaţie economică, ci ar trebui să fie şi o structură politică, una dintre expresiile globale care se revendică de la setul de valori democratice contemporane. Or, susţinerea acestor valori nu este funcţie exclusivă de factori economici. Există determinanţi culturali, sociologici, psihologici şi chiar pragmatici, cum ar fi preferinţa pentru regula faţă de mecanisme netransparente care dau  esenţă suportului naţional pentru construcţia europeană. Şi ar trebui subliniat: nu cetăţenii români sunt cei care periclitează sau nu susţin o dezvoltare identitară europeană, ci, din păcate, derapaje apar chiar în „centrul istoric” al Uniunii Europene – populismul practicat în acest „centru” este cel mai dăunător exprimării identitare europene.

Care este valoarea totală a fondurilor europene de care poate beneficia România şi în ce măsură au fost absorbite?

România beneficiază, în perioada 2007-2013, de asistenţă financiară nerambursabilă, prin intermediul instrumentelor structurale, de 19,67 miliarde euro la care se adaugă 5,6 miliarde euro co-finanţare naţională. Din acestea 19,2 miliarde euro sunt destinate obiectivului convergenţă, prin intermediul celor 7 Programe Operaţionale. Pentru Agricultură şi Pescuit, România are alocaţi 8,32 miliarde euro, la care se adaugă contribuţia naţională, de peste 2 miliarde de euro.

Pentru fondurile structurale, absorbţia de 15% din bugetul 2007-2013, nu oferă argumente mediului de afaceri pentru a crede în restructurarea reală a economiei româneşti. În plus, analizând structura absorbţiei, se poate constata că ponderea covârşitoare a acesteia o reprezintă încă avansurile acordate beneficiarilor şi nu rambursărilor, ceea ce demonstrează că implementarea proiectelor se află încă într-o fază incipientă. Prin urmare, efectele de antrenare pentru economia reală sunt încă minime. Aşadar, România traversează, în fapt, criza eco-nomică şi financiară fără un suport real din partea fondurilor europene.

Care consideraţi că sunt motivele pentru care ţara noastră atrage puţine fonduri europene şi cum vedeţi rolul mediului privat pentru absorbţia rapidă a fondurilor structurale?

Capacitatea de reformare a instituţiilor publice este unul dintre factorii fundamentali care afectează nu doar mecanismul de absorbţie a fondurilor, ci şi întreaga societate românească, prin intermediul serviciilor publice. Procesul de îmbunătăţire a absorbţiei se întrevedea, în 2009, însă evoluţiile au fost timide. În plus, acestea s-au concentrat în special pe etapele preliminare ale procesului de structurare a dosarului de finanţare şi de evaluare a proiectelor. În acest moment există blocaje importante în ceea ce priveşte capacitatea mediului economic, a beneficiarilor de a asigura co-finanţarea sau derularea proiectului în perioada de implementare programată, iar în această etapă, relaţia cu instituţiile financiar-bancare este esenţială. Din păcate nu avem încă o abordare integrată a principiilor de eligibiliatate, de evaluare a proiectelor şi ale celor de credibilitate financiară. Subiectul fundamental aici este coordonarea şi anume de a oferi băncilor garanţii suficiente pentru banii deponenţilor, ceea ce ar permite şi beneficiul actorilor privaţi din perspectiva cofinanţării. Această funcţie este îndeplinită, în mod tradiţional, de autorităţi.

O altă caracteristică este întârzierea semnificativă în evaluarea cererilor de rambursare şi plata efectivă a sumelor către beneficiari.  În acest context în care există o problemă semnificativă cu accesul beneficiarilor la credite sau costul acestuia este ridicat, impactul asupra implementării proiectelor finanţate din fonduri europene este semnificativ.

Pe lângă aceste tipuri de măsuri există şi dimensiunea sistemică, adică suprapunerea sistemului de management al instrumentelor structurale cu structurile administrative naţionale. Chiar dacă sunt soluţii şi exemple de bune practici, la nivel european, este necesară reformarea echilibrelor interne definite de reglementări naţionale şi implicit, a sistemelor interne de management.

Care sunt domeniile prioritare în care România poate benefecia  de fonduri europene nerambursabile?

În domeniul agriculturii sunt susţinute veniturile agricultorilor, atât prin plăţi directe cât şi prin măsuri de piaţă, iar în pilonul al doilea sunt susţinute măsurile de restructurare a sectorului agricol, în special prin dezvoltare rurală.

În ceea ce priveşte intrumentele structurale, domeniile principale  vizate sunt cel al transporturilor, mediului, creşterea competitivităţii economice, dezvoltarea regională, dezvoltarea resurselor umane, dezvoltarea capacităţii administrative şi a asistenţei tehnice, care este însă relevantă doar pentru instituţii.

Ce contribuţie au fondurile europene în perfecţionarea profe-sională a românilor?

Aceasta este o întrebare relevantă pentru perioada următoare pentru că deşi avem alocaţi prin intermediul Fondului Social European, peste 3,6 miliarde euro pentru perioada curentă de programare, evoluţiile     la nivelul ratei de participare, investiţiilor în capitalul uman, inclusiv în formare continuă par a nu avea un impact semnificativ la nivelul economiei. Un exemplu în acest sens fiind însăşi rata de participare care în perioada de vârf se află încă sub nivelul de 60%, în cazul în care ţinta asumată de România, pentru 2010, în contextul Strategiei Lisabona, era de 70%. Aceste cifre nu exprimă doar lipsa de resurse, pentru că, aşa cum am arătat, resurse există, ci mai degrabă modul de utilizare al acestora, lipsa strategiilor coerente şi a mecanismelor de implementare eficace, ceea ce determină o subutilizare a resurselor existente.

Prin urmare impactul utilizării fondurilor în acest domeniu rămâne a fi încă evaluat, însă abordarea fragmentată a implementării proiectelor, fără a avea strategii regionale coerente, în special în domeniul formării continue, reprezintă neajunsuri esenţiale pentru România.

Care este raportul dintre salarii şi performanţă pe piaţa forţei de muncă din România?

Salariul este o componentă influenţată de o varietate de factori, mulţi dintre aceştia depinzând în special de caracteristicile ofertei de forţă de muncă. Într-o piaţă caracterizată de rigidităţi structurale semnificative, de un fenomen migratoriu activ, de un sistem de calificare şi formare continuă deficitar, a realiza un echilibru bazat exclusiv pe raportul dintre performanţă şi salariu este mai degrabă un subiect de meditaţie teoretică. Fără a aborda direct aceste probleme, în special prin politici economice orientate către flexibilizarea pieţei muncii, echilibrată de investiţii în capitalul uman, pentru a creşte capacitatea de angajare a acestuia, situaţia şi nivelul salariilor din România nu vor reflecta competitivitatea reală a economiei şi vor afecta şi şansele de creştere economică.

Pentru obţinerea unui nivel acceptat al câştigurilor salariale există, în principal, două pârghii, fie cea a impunerii de rigidităţi în piaţă pentru a limita circulaţia forţei de muncă şi, astfel, a menţine artificial un anumit nivel considerat acceptabil, fie a investi în capitalul uman, pentru a-i creşte competitivitatea. În al doilea scenariu rigidităţile pieţei devin inutile. În opinia mea, spre această abordare ar trebui să se îndrepte România. Pentru aceasta însă e nevoie de capacitatea de a implementa reforme structurale.

Fondurile europene pot oferi resurse pentru investiţii, însă implementarea trebuie făcută tot la nivel local, respectiv naţional.

Cum puteţi caracteriza colaborarea dintre mediul privat şi cel public în România?

În România, conştiinţa funcţionării sistemului democratic, caracterizat de pluralismul opiniilor şi consultarea actorilor interesaţi necesită încă exerciţiu. Avem, într-adevăr, sistemul instituţional prin care să se realizeze aceste funcţii de consultare publică şi amendare a mecanismelor de reglementare, însă varianta preferată de guvernul României este excepţia motivată de urgenţă. „Urgenţa” determină executivul să modifice codul fiscal fără o consultare prealabilă a mediului de afaceri, „urgent” determină guvernul să amputeze funcţia deliberativă a Parlamentului, asumându-şi  fără noimă răspunderea pentru reglementări care încep a produce efecte     în anii următori. Mai mult, tot „urgent” motivează şi incoerenţa guvernării       în adoptarea de norme contradictorii în domeniul politicii fiscale.

Regretabil este că toate aceste manifestări sunt preferinţe asumate conştient, cultivând non-cooperarea la nivel social. Astfel de manifestări determină o predictibilitate scăzută şi implicit, nevoia de a împrumuta credibilitate de la instituţiile financiare internaţionale, în contextul în care orientarea internă nu este capabilă a o genera. În România încă există probleme de înţelegere a relaţiei între producerea bunurilor publice şi a bunurilor private un exemplu fiind abordarea parteneriatului public privat.

Ce măsuri ar trebui luate în România pentru reducerea şomajului şi câte dintre soluţiile adoptate de alte ţări din UE în situaţia similară pot fi aplicate şi de români?

România are şansa unui cost scăzut pentru reformarea modelului său de creştere economică. Are şi resursele necesare să o facă, fondurile eruopene sunt un instrument foarte util în acest sens. Experienţa statelor europene şi mai ales a celor nordice demonstrează că indiferent de evoluţia ciclului economic nu există substitut pentru investiţiile în capital uman. Aşadar, dacă România îşi propune o abordare coerentă, necorelată cu ciclurile politice în acest domeniu şi îşi defineşte domenii de competitivitate compatibile cu cele ale economiei europene, în care îşi poate manifesta avantaje comparative, poate reduce de manieră sustenabilă şomajul prin restructurarea economiei. Miza reală este procesul de redefinire a „motoarelor” de creştere economică şi pregătirea capitalului uman pentru aceste domenii. Acest proces este unul global, iar sincronizarea cu economia globală este esenţială pentru a reduce costurile comparative.

Sistemul de asistenţă socială acordat şomerilor din România este comparabil cu cel din alte ţări UE?

Comparabilitatea în materia sistemelor de asigurări sociale analizată izolat nu cred că este foarte relevantă. Sistemele de asigurări reprezintă „plasa de siguranţă” pentru piaţa muncii şi mai ales pentru rigidităţile acesteia. Actualmente, sistemul naţional nu este suficient de ambiţios în a stimula preferinţa pentru munca salariată în economia fiscalizată. Însă reformarea sistemului trebuie proiectată integrat cu cea a sistemului de fiscalizare a muncii, cu reformarea Codului Muncii şi a politicilor active de ocupare. Totuşi guvernul României pare a fi determinat, în continuare, să utilizeze o abordare fragmentată. Un exemplu recent este cel al propunerii reformării alocaţiei pentru tinerele mame, în scopul de a creşte preferinţa acestora pentru viaţa activă. În contextul în care oferta de servicii de asistenţă rămâne constantă, iar diferenţialul de salarizare pentru o tănâră mamă este insuficient pentru a acoperi costul serviciilor de asistenţă pentru copii, credeţi că va exista un impact real pozitiv asupra pieţei muncii?!

Consideraţi că o colaborare între mediul privat şi cel public în vederea identificării anuale a sectoarelor industriale unde există cerere de personal poate determina o creştere a ocupării forţei de muncă în România?

Aceasta este o funcţie pe care piaţa are instrumentele necesare pentru a o acoperi foarte bine. Guvernul ar putea să-şi utilizeze resursele în crearea condiţiilor de ansamblu pentru funcţionarea pieţei muncii şi în a oferi şanse suficiente cetăţenilor pentru a-şi găsi locuri de muncă, să-i transforme din asistaţi în creatori de valoare adăugată. Problema nu este lipsa de informaţie în funcţionarea pieţei muncii, problema cred că ţine de pregătirea forţei de muncă şi de condiţionalităţile constrângătoare impuse angajatorilor de reglementări, inclusiv cele fiscale, pentru accesul la această resursă.

Abordarea propusă de Comisia Europeană, cea privind flexibilitatea, îşi propune tocmai protejarea lucrătorului şi creşterea şanselor acestuia de a-şi găsi locuri de muncă de mai bună calitate şi mai bine plătite şi nu protejarea unui anumit loc de muncă, iar România este încă la stadiul de proiectare a unor astfel de reglementări.

Ce efecte vor genera pe termen lung asupra economiei româneşti valurile de migraţie a românilor pe pieţele externe?

Efectele sunt multiple, iar costurile în niciun caz nu se rezumă la cele financiare şi cuantificabile imediat. Experienţa unor state, precum Irlanda sau Italia, care s-au confruntat cu astfel de fluxuri migratorii confirmă structura complexă a impactului social. Una dintre soluţii fiind, în primul rând, creşterea calităţii serviciilor şi infrastructurilor sociale. Vedem că majoritatea celor care aleg să părăsească statul de origine provin în special din zone în care aceste infrastructuri şi servicii sociale sunt deficitare. Deci, iată-ne în situaţia de a rezolva o problemă imediată, pentru care cel puţin deocamdată, nu avem nici măcar capacitatea de a o estima cu acurateţe.

Din perspectiva pieţei muncii însă, impactul imediat este cel al presiunilor asupra costului forţei de muncă, pentru că în majoritatea cazurilor forţa de muncă ce alege să părăsească ţara este cea pentru care există deja cerere. Pe termen lung impactul asupra competitivităţii este evident şi va contribui la creşterea nevoii de formare profesională continuă şi invesţii în capitalul uman. De asemenea, pe fondul fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, migraţia contribuie la presiunea asupra finanţelor publice şi va afecta, în continuare, sustenabilitatea acestora. În contextul în care resursele necesare investiţiilor sunt oricum limitate semnificativ de poziţia fiscală şi rigiditatea cheltuielilor publice, limitarea potenţialului de creştere economică, prin migraţie va contribui la creşterea costurilor pentru împrumuturile externe. Ceea ce se va repercuta direct asupra sustenabilităţii finanţelor publice.

Iată doar câteva tipuri de impact care ar putea demonstra necesitatea pentru o abordare coerentă în gestionarea atentă a acestui fenomen.

În ce măsură este condiţionată creşterea economică a României de o educaţie adaptată vremurilor şi cerinţelor actuale?

Investiţiile în capitalul uman reprezintă o condiţie esenţială pentru creşterea şi competitivitatea economică. Sistemul educaţional românesc, în ciuda multiplelor „reforme” din ultimele două decenii, necesită în continuare eforturi semnificative pentru a genera resurse competitive pentru piaţa muncii, deoarece „reformele” au vizat mai mult dimensiunea organizatorică a sistemului şi mai puţin necesitatea de restructurare a substanţei actului educaţional şi orientarea acestuia către nevoile pieţei muncii. Din acest punct de vedere, România trebuie să mai depună eforturi semnificative. Alternativa fiind ca aceste costuri să fie, în continuare, susţinute din surse private. De aceea apare întrebarea legitimă cu privire la eficacitatea sistemului educaţional, în contextul în care costurile reale pentru a obţine un produs acceptat de piaţa muncii sunt de fapt cu mult mai mari decât cele cuantificabile prin bugetul naţional.

Criza economică mondială a reprezentat cea mai mare provocare pentru euro şi pentru comunitatea economică, construită de Uniunea Europeană. Care credeţi că va fi deznodământul crizei în Europa şi ce lecţii ar trebui învăţate şi aplicate pe viitor?

Criza economică a fost relevantă pentru problemele structurale cu care se confruntă economiile europene şi cele globale. Mai mult, a oferit la nivel global o măsură a limitelor sistemelor de supraveghere macroeconomică pe care le utilizăm. Fenomene precum creşterea economică bazată pe creditare, care utiliza ca şi fundament bunuri ale căror preţuri nu reprezentau realităţi economice sau ale bazelor economice ale funcţionării sistemelor bancare, sunt probleme care au fost puse pe agenda publică de către criza economică. Gradul de îndatorare suveran şi impactul derapajelor politicii fiscale nu mai sunt doar îngrijorări ale economiştilor, mai mult acestea necesită decizii imediate politice şi sociale.

Uniunea Europeană încearcă să rezolve situaţiile critice, cum ar fi crizele  de lichiditate, însă soluţiile propuse, deşi necesită eforturi tehnice şi politice semnificative nu sunt menite decât pentru a „cumpăra” timp. Problema fundamentală a modelului construcţiei politice europene şi echilibrul între diversele niveluri de guvernare nu şi-a găsit încă rezolvare. În momentul de faţă Uniunea Europeană continuă să gestioneze o uniune economică lipsită de fundamentul uniunii fiscale. Din punct de vedere economic, realitatea ne-o demonstrează ciclic că această soluţie nu este sustenabilă, deoarece nu există garanţii suficiente faţă de managementul discreţionar al politicilor fiscale. Atâta timp cât sunt acceptate derapaje ale politicii fiscale va trebui ca cineva să plătească restabilirea credibilităţii sistemului. La acest moment avem agreat mecanismul de intervenţie – mecanismul de management al crizelor, rămâne de văzut dacă mecanismele de supraveghere a derapajelor – cadrul de supraveghere macroeconomic şi mecanismele de penalităţi – sunt suficiente şi eficace.

Ce soluţii are România pentru ieşirea din recesiunea economică?

Pentru România cred că este urgentă problema definirii unor „motoare” de creştere economică sustenabilă. Una dintre lecţiile fundamentale, în contextul crizei economice, este că structura formării PIB contează, la fel ca şi calitatea politicilor fiscale. România a preferat politici fiscale prociclice chiar şi în perioade de creştere economică. Dupa nouă ani de creştere economică neîntreruptă (2000-2008), iată că suntem în situaţia de a nu putea cuantifica realizări semnificative la capitolul investiţii.

Acum este momentul, chiar şi cu întârziere, de a decide priorităţile de invesţii pentru perioada următoare. Dintre acestea, creşterea calităţii cheltuielilor publice şi orientarea către sectoare în care e posibilă competitivitatea externă, precum IT&C, capitalul uman, tehnologii verzi şi infrastructuri sunt esenţiale.

Cum arată România anului 2010, la patru ani de la aderarea la UE?

Este prizoniera propriilor erori postaderare. Fără strategii coerente, fără repere, cu un capital de credibilitate spulberat în urma incoerenţelor politicii interne, este nevoită a plăti cash pentru a împrumuta credibilitate de la instituţiile financiare internaţionale. Marea întrebare pentru România este spre ce se îndreaptă?

Judecând după poziţiile asumate în cadrul UE, România este un actor consensual, care doreşte să se asigure doar de evidenţe şi anume să nu piardă poziţia teoretică de beneficiar net în relaţia cu UE.

Judecând într-un context dinamic, poziţia aceasta nu este un dat, ci se câştigă cu fiecare proiect implementat şi finanţat din fonduri europene, se câştigă cu fiecare punct negociat activ în mecanismele de reglementare, se obţine prin politici coerente şi instituţii funcţionale.

Varianta integrală în revista lunară de business Reporter Economic. Abonați-vă acum!